despre femei și alte baliverne


Am dat de un articolaș pe Adevărul despre “sfaturi ale duhovnicilor români pt. femei” sau ceva de tipul acesta și am urmat link-ul mai mult din dorința de a mă amuza, chiar dacă știam că mă expuneam unui risc… Mi l-am asumat. Evident, m-am enervat puțin. Culmea, nu pentru că am citit diverse aberații pe care le-am mai auzit și cu alte ocazii. Ce m-a enervat a fost mai degrabă faptul că diverși cred că au autoritate în “problema” femeilor. Continue reading

povestea despre sine

Mi-e frică să nu mă trădez, dar e inevitabil, pentru că existența nu poate fi măsurată prin unghiul unei unități conceptuale care nu există: perfecțiunea. Sau poate că nu asta e miza. Poate că povestea despre sine nu trebuie să fie făcută din bucăți care se leagă perfect (în orice caz, nici nu poate fi vorba despre asumarea unei existențe perfecte, ci doar despre raportarea la modul în care se leagă evenimentele, întâmplările, și celelalte în existența cuiva). Dar, cum spuneam, poate (și cel mai probabil) nu-i ăsta cuvântul potrivit. Este vorba mai degrabă de consecvență, de continuitate, de consistență. Ceva ce s-ar putea să facă povestea despre sine nu doar să aibă sens, ci să fie cu adevărat o poveste despre sine. Continue reading

tunsul la zero si reactiile post-factum

În următorul post voi vorbi despre o recentă experiență  în ceea ce privește tunsul la zero și diverse reacții avute în urma evenimentului. Vorbesc haotic, nu există nici o ordine, e aproape intenționat tot procesul -poate voi reveni asupra subiectului la un moment dat. Ceva este de reținut, poate mai mult decât altele, reacțiile acestea la diverse lucruri care nu prea au importanță (ca de ex. tunsul la zero la femei) ar trebui îndreptate în direcția unor lucruri care contează (vezi corupția, does it ring a frigging bell?) Dar, până mai încolo, să vedem despre ce e vorba.

Pe la sfârșitul anului I de facultate, m-am gândit la și am făcut ceva ce mi-am dorit întotdeauna să fac. M-am tuns la zero (sau, în orice caz, foarte aproape de zero). N-am fost, probabil, foarte conștientă de reacțiile tuturor în acea vreme. Nu că m-ar fi interesat sau că m-ar interesa într-un mod (prea) profund ipostaza. În orice caz, m-am trezit într-o dimineață și mi-am zis, „vreau să dau jos tot părul ăsta” și, înainte să fi început primul curs/seminar pe ziua aceea, mă tunsesem deja pe cât de scurt s-a îndurat să mă tundă frizerul și-am ajuns să mă bucur de una dintre cele mai frumoase senzați experimentate până atunci. N-are rost să vorbesc acum despre situații atât de ‘trecute’. Asta se întâmpla prin iunie 2013, dacă-mi amintesc bine. În caz că cei care ați m ai avut ocazia să vizitați blogul ocazional nu v-ați lămurit foarte bine în această privință încă, eu aparțin genului feminin. Cu alte cuvinte, ca femeie, m-am dus și m-am ras în cap la vreo douăzeci de ani  sau așa. Acum, la aproape 23 de ani (fără o lună) m-am ras din nou în cap. Nu cu 3-4-5 cum am făcut-o data trecută, când omul care m-a tuns n-a avut curajul să ajungă până la scalp (cum s-ar spune, no pun intended), ci un zero pe cât de zero posibil.

Continue reading

zborul unei frunze de toamna

[din 2015; nu e povestioara mea preferată, dar am zis că-i șade mai bine aici decât ruginită într-un folder pe care s-ar putea să nu-l mai vizitez niciodată]

Mă aflam singur într-un loc în care nu mai fusesem niciodată. Existența mi-o măsuram prin vizorul unui binoclu cu care observam zborul și căderea unei frunze de toamnă îngălbenite. Nu voiam să-mi asemăn existența cu o frunză de banan care se putrezește fără să cadă, chiar dacă comparația lui Osamu Dazai este fenomenală (sau poate tocmai de aceea). Îmi măsor viața din perspectiva căderii unei frunze de toamnă pentru că o vreau în mișcare, fie ea și trecătoare, fie ea tragică, fie chiar și plictisitoare, dar existentă și într-un zbor, fie zborul chiar o cădere. Cel puțin așa vreau să cred -că fiind în orice loc din această lume, voi rămâne o frunză care, chiar abătându-se de la drum, nu-și va elimina zborul și căderea din sistem. Îmi imaginez ce impact ar avea aceste cuvinte asupra celor din jurul meu -dacă aș îndrăzni să împart asemenea gânduri cu ei. Nu o fac -nu pentru că mi-e teamă de o posibilă neînțelegere (fiind, de altfel, sigur de ea), ci pentru că această revelație îmi aparține și trebuie să-mi aparțină doar mie. Altfel, nu-și merită statutul de revelație. Continue reading

fragmente din sesiune

scoala-te-ca-suna-ceasul_poze_haioase_prietenas.ro_1-600x450Nu am mai scris de mult. Nu îmi place să mă justfic… cineva-mi zicea zilele trecute că dacă găsești scuze pentru ceva, înseamnă că nu îți dorești cu adevărat să-l faci. Într-o bună măsură, asta s-ar putea să fie destul de corect. Pe de altă parte, ne învârtim într-un univers aproape ideal când spunem aceasta. Da, desigur, e ușor să zici, ”nu vreau să aduc scuze, pur și simplu, se pare, nu sunt pregătită să îmi asum efortul pentru ajungerea în acel punct, deci acel punct e iluzoriu, impropriu, nu-i al meu, nu-i al meu nici în orizontul devenirii, nici în cel al dorinței” (mă joc cu cuvintele pentru că mă distrează, dar există sens aici). În orice caz, e ușor să zici așa când te raportezi la un cel puțin aparent adevăr despre oameni (îmi vine să râd, există adevăr despre oameni în ceea ce privește situația sau situațiile existențiale? râdeți și voi cu mine? aș cunoaște câteva entități care ar zâmbi mai degrabă amar -chiar un alter ego…) E ușor, dar nu e neapărat bine… uit’ cum folosesc eu cuvinte mari cu autoritatea amatorului! Continue reading

însemnări despre existență

tag-timeCred că fiecare dintre noi se întreabă într-un anumit moment al vieții dacă drumul ales e cel bun. Fără să dramatizez, cred că sunt printre noi oameni care se întreabă asta întotdeauna… Nu știu dacă există răspunsuri corecte în această direcție. Nu vreau să cad într-un relativism absolut (în fond, asta ar putea fi o sursă îngrozitoare de neliniști existențiale), dar se poate  ca o perspectivă în această direcție să-i ajute pe unii dintre cei care se întreabă adesea dacă calea pe care au ales-o este una bună. Nu vă agitați, vorbesc întotdeauna despre mine. Accidental (sau incidental) însă, s-ar putea să vorbesc și despre alții/altcineva/unii dintre voi.

Continue reading

Solanin

tumblr_mjtcsc9yvw1s00ahzo1_500Nu știu câți dintre voi sunt interesați de cultura manga/anime (dintre cei care mai citesc ocazional blogul, bineînțeles) și eu în genere mă feresc a recomanda manga/anime necunoscătorilor. Ai nevoie de un sistem de referință atunci când faci recomandări și e puțin probabil ca recomandările tale să ajungă undeva atunci când nu ai în vedere un sistem de referință corect. În fine, n-o s-o lungesc, de obicei nu fac ceea ce am să fac acum, dar nu mă pot abține. Am citit de curând un manga care, spre marea mea surprindere, pare recomandabil la un public extrem de larg, chiar și pentru neinițiații în lumea artistică japoneză a Manga-ului. Continue reading

tokyo monogatari

screenshot-from-2014-10-07-205528Dac-ar fi să mă întrebe cineva „de ce ți-a plăcut Tokyo Monogatari?” (în caz că cineva chiar ar avea o asemenea întrebare; poate că mai degrabă ar trebui să ne mișcăm în orizontul ipoteticului sau să presupunem că:

ori

a) respectiva persoană nu a văzut pelicula
ori
b) întreabă de dragul unei discuții mai aprofundate)
-în orice caz, de-ar fi să mă întrebe, aș avea poate multe de înșirat. M-aș rezuma însă la două motive, dac-ar fi să răspund cât mai pe scurt, așa cum ne și place în secolul ăsta în care nu suportăm nici un monolog, excepție făcând propriul nostru monolog interminabil și plăcut doar auzului nostru. Sunt răutăcioasă.
Aș spune poate așa,
1) pentru că timp de două ore n-am simțit nevoia să îmi verific nici un cont virtual: nu am simțit impulsul stupid, absurd, nescuzabil de a-mi verifica mailul sau notificările de pe goodreads, facebook, etc;
2) pentru c-am reușit să fiu din nou copleșită de simplitatea existenței transmisă atât de frumos&simplu printr-un film japonez.
Să ne ocupăm mai întâi de prima problemă. Trebuie recunoscută o situație gravă: dependența de lumea virtuală care mă împiedică a mă bucura de ceea ce ar putea promite a fi o peliculă frumoasă (oricare, să ne referim la orice alt film). N-aș vrea să vorbesc acum despre aceasta, deși desigur chestiunea este strict legată de vizionarea filmelor la același device electronic la care îndeplinesc și altele și celelalte îndatoriri sau mai puțin îndatoriri și mai mult plăceri neproductive zilnice. Filmul lui Ozu Yasujiro a avut, are și probabil că va avea acea mare putere și capacitate de a mă putea face să uit de această dependență mereu actualizată din pricina circumstanței precizate mai sus. Îmi amintesc să mă fi uitat întâmplător, când a trebuit să pun o mică pauză, la cât mai am din film și am fost surprinsă, foarte surprinsă să realizez că s-a scurs deja o oră. M-am întrebat, aproape fără să vreau, când? Nu am simțit ora trecând, am fost mult prea absorbită de/în film. Poate că pentru unii acest lucru va părea cum nu se poate de normal. Pentru mine, în ultimii ani, acest lucru a devenit puținel mai rar. Adesea mă surprind singură ca devenind victima acelui pseudo multi-tasking despre care se tot vorbește în zilele noastre. O surpriză întotdeauna neplăcută; de altfel, gest inconștient (să ne uităm la definiția cuvântului dependență, sigur se găsește ceva sugestiv acolo). Am fost, deci, surprins plăcută să văd că vizionând un film la  propriul calculator NU am fost tentantă în nici un fel de a mă debarasa de momentul actual și a mai face și altceva. Am uitat, fiind prinsă în frumusețea filmului, să fiu un monstruleț dependent de pseudo multi tasking. M-a furat peisajul, de data aceasta într-un sens pozitiv și unidirecțional.
Să ne ocupăm acum de a doua chestiune care vine -neapărat- ca o prelungire a primei. E normal ca filmul să mă fi impresionat plăcut. Nu doar pentru că sunt atrasă întotdeauna de ideea acestei simplități japoneze în raport cu  existența complicată: îmi amintesc întotdeauna un haiku de Kobayashi Issa în aceste momente; dar și pentru că m-a impresionat prin realitatea faptelor transmisă atât de subtil, atât de simplu. Filmul nu este impresionant doar din punct de vedere estetic (fiind o peliculă, zic eu, foarte bine realizată: atenție la detalii), dar este și devine cu atât mai impresionant cu cât conținutul său nu este artificial. Nu este artificial deloc; din contră… este cât se poate de real, conturând un aici ce ne-ar putea aparține oricăruia dintre noi, în orice moment. Portretizează foarte bine nu doar o lume, o idee, o perspectivă asupra existenței, ci și o sumedenie de caractere reale, de personalități și personaje care nu doar că pot avea corespondent direct în realitate, ci cu siguranță au. Filmul se joacă cu natura umană -nu, nu se joacă, o prezintă în splendoarea ei în cea mai simplă și ușoară și frumoasă manieră pentru că nu-ți dai seama când a făcut-o… Realizezi poate doar la sfârșitul filmului cât de real și simplu este totul; cât de real, cât de real, cât nu se poate de real.
Terminând filmul, am avut o senzație plăcută, nostalgică, chiar și ușor tristă -m-a făcut să-mi amintesc de NIngen no Joken al lui Masaki Kobayashi. Desigur, temele sunt distincte, dar încărcătura japoneză pare ușor similară din anumite puncte de vedere (chiar dacă Kaji/Tatsuya Nakadai e mai degrabă înclinat să afirme că măștile puse de japonezi nu sunt altceva decât niște măști, iar personajele din Tokyo Story zâmbesc și-și afișează măștile aproape cu mândrie, având destul de adânc îngropate adevăratele sentimente și lăsând la suprafață doar o parte din ele, selective). Totuși, chiar și așa, când am auzit-o pe Noriko (Setsuko Hara)  spunând, cu un zâmbet (cu o mască, bineînțeles), că viața este, într-adevăr, doar o dezamăgire, mi-am amintit de chipul lui Kaji într-o ultimă secvență din partea a treia a filmului lui Kobayashi, așa cum își face probabil ultimii pași ai existenței cu speranța că va mai găsi o luminiță la capătul tunelului, deși el știe, mai bine ca oricine altcineva, că așa e viața.
N-avea cum să nu-mi amintească de haiku-ul lui Kobayashi Issa.
tsuyu no yo wa tsuyu no yo nagara sari nagara
lumea de rouă e doar o lume de rouă, și totuși… 
Ar fi poate prea multe de spus despre filmul acesta; dar cred că s-ar putea pierde prin scris, oricât de frumos ai contura… sau, cine știe, poate că nu. Eu cred c-am să rămân însă în acel stadiu al contemplării, oricât de efemer și fragil ar părea. Dacă un film te poate copleși fie și prin simplitatea sa sau mai ales datorită acesteia, atunci acel film trebuie să merite a fi vizionat. Poate c-am să-mi permit o asemenea aroganță încât să vă îndemn să verificați informația și să nu mă credeți pe cuvânt.
PS: Nu-mi puteam imagina că un simplu arigatou ar putea să mă întristeze și emoționeze într-atât, dar de fiecare dată când îi auzeam pe cei doi bătrâni rostindu-l, simțeam că ceva se mișcă înăuntrul meu (întotdeauna metaforic). Îndeosebi ultimul arigatou rostit de otou-san.